Aspecte ale teoriei anarhismului și filozofia antitotalitară

Pierre-Joseph Proudhon a declarat, pe la 1840, că proprietatea e un furt şi, poate, mai surprinzător, că anarhia înseamnă ordine. Proudhon a fost primul anarhist autoproclamat.

Anarhie provine din cuvântul antic grec Anarkos (αναρχος) - "fără conducători". Mişcarea s-a bazat pe ideile unor filozofi ca William Godwin şi John Locke.

Este, de asemenea, evidentă în daoism, budism şi alte religii.

În creştinism, de exemplu, Sf. Pavel a spus: "Nu există altă autoritate, cu excepţia lui Dumnezeu."

Deci, de ce anarhismul a devenit sinonim cu haosul şi dezordinea ?

Mai întâi, trebuie să facem distincţie între modernist şi radicalist, între activist şi anarhist. Unii activiștii dau frâu liber furiei lor, iar de cele mai multe ori, sunt vizate clădirile publice.

"Anarhismul nu este o fabulă romantică, ci înţelegerea practică a faptului, bazat pe cinci mii de ani de experienţă, că nu putem încredinţa administrarea vieţilor noastre regilor, preoţilor, politicienilor, generalilor şi prefecţilor regionali."

În mass media şi în comentariile publice, termenul "anarhie" este utilizat pentru a indica haosul, aruncarea de bombe, distrugeri, infracţionalitate.

Sensul real al termenului este destul de diferit. El implică ajutorare reciprocă, cooperare, cea mai apropiată de democraţia pură, controlul popular real asupra tuturor instituţiilor, uneori împotrivire, de regulă, fără o conducere anume.

Acel uz înseamnă, în parte, ignoranţă şi, în parte, o cale de a submina eforturile de a încerca să obţii o societate cooperantă, bazată pe controlul popular, căreia, desigur, că i se opune, evident, interesele majoritare ale elitei.

Anarhismul înseamnă să te dedici unei idei, că este posibil să ai o societate bazată pe principiile autoorganizării, asocierii voluntare şi ajutorului reciproc.

Cea mai mare denaturare a filozofiei anarhiste este să numeşti anarhismul ca o credinţă în haos sau să te gândeşti la anarhişti ca la atentatori cu bombe şi oameni violenţi.

Nu asta este anarhismul, ca filozofie.

Anarhismul se opune exploatării, se opune controlului exercitat asupra oamenilor de biserică, de guverne, de corporaţii.

Ai putea avea câţiva indivizi cu manifestări teroriste, cazuri de indivizi sau mici grupuri care comit violenţe, dar violenţa pe care ei o comit este jalnică, e jalnică în comparaţie cu violenţa comisă de guverne.

De fapt, dacă ai întoarce acuzaţia pe dos, abia atunci ar fi corectă.

Prin asta înţeleg faptul că sistemele, aşa cum se prezintă ele, acum, un sistem capitalist sau chiar sisteme care se autodenumesc socialiste, dar sunt, în realitate, birocratice şi despotice, ca Uniunea Sovietică, acestea sunt sisteme violente.

Statele Unite ? E o ţară violentă.

În ce priveşte haosul, că anarhiştii cred în haos, nici vorbă.

Anarhiştii cred într-o societate care este ordonată, dar într-un mod democratic. Haosul există în societatea actuală. Adică, analizaţi relaţiile internaţionale: ele sunt în haos.

Războaiele sunt exemple de haos.

În toate războaiele sec. al XX-lea, în toate genocidurile sec. al XX-lea, puterea statală este o condiţie necesară, pentru acele războaie, genociduri şi războaie.

Pe măsură ce puterea lor creşte, puterea statelor de a realiza măceluri masive creşte şi ea.

Tradiţia anarhismului tinde să fie asociată şi este apreciată, în prezent, din cauza identificării sale cu natura, cu simplitatea naturii, prin apropierea ei de natură.

Deci, exact aşa cum societăţile industriale domină natura, şi au distrus-o, în ultimă instanţă, anarhiştii susţin că acesta e motivul pentru a sări în apărarea naturii.

Kropotkin a spus că, odată ce pricepi că Darwin a înţeles mai amplu noţiunea de luptă, poţi analiza dovezile antropologice şi poţi analiza dovezile istorice şi poţi vedea de ce oamenii s-au adunat, laolaltă, şi au dezvoltat, deliberat, coduri etice, coduri de ajutor reciproc şi sprijin.

Şi ceea ce vrea să facă Kropotkin este să zică: "Ei bine, dacă asta fac oamenii, de bunăvoie, atunci ce trebuie să facem noi, ca anarhişti, este să găsim căi de a structura societatea, în moduri care ar permite înflorirea ajutorului reciproc."

Noi concurăm fiindcă am fost educaţi în acel mod, nu fiindcă ne-am născut în acel mod.

Să luăm, de exemplu, credinţa în "supravieţuirea celui mai bine adaptat", care este considerată o noţiune darwinistă. De fapt, Charles Darwin n-a folosit niciodată expresia "supravieţuirea celui mai bine adaptat". Aceasta a fost inventată de un gânditor social de dreapta, din sec. al XIX-lea, numit Herbert Spencer, care a încercat să corupă gândirea lui Darwin în propriile sale scopuri politice reacţionare.

Ceea ce a amintit Darwin a fost selecţia naturală, ceea ce înseamnă că organismul individual, care este cel mai capabil să se adapteze unei schimbări de mediu, e mult mai probabil să supravieţuiască şi să se reproducă.

Dar asta nu specifică competiţia, ca mecanism în sine. De fapt, adeseori, evitarea activă a competiţiei,

dacă nu cumva urmărirea deliberată a unor strategii de cooperare, s-a dovedit că fac mult mai probabilă supravieţuirea speciilor şi organismelor.

Cercetarea dovedeşte, consecvent, că această competiţie nu numai că nu este necesară pentru obţinerea de performanţe, ci tinde să împiedice performanţa, în majoritatea cazurilor.

Şi, de fapt, un alt gen de studiu de cercetare coroborează faptul că, dacă iei un grup de oameni şi le dai să execute o sarcină, un gen de problemă ce trebuie să fie rezolvată, iar la jumătate din ei li se spune: "Vedeţi cum vă descurcaţi să îndepliniţi sarcina." iar la cealaltă jumătate li se spune că este un concurs, cu un premiu acordat învingătorilor, celor care fac treaba cea mai bună.

Studii după studii după studii, efectuate asupra unor culturi, sexe şi vârste diferite, descoperă că oamenii care concurează, care trebuie să concureze, ajung să execute de slabă calitate acea sarcină.

• "Ei sunt netulburaţi de dorinţa de a aduna bogăţii pentru copiii lor şi trăiesc în deplină satisfacţie cu starea lor actuală, în prietenie reciprocă, împărtăşind toate acele lucruri pe care Dumnezeu le-a dăruit lor din belşug." - Thomas Harriot (istoric oficial al primei colonii engleze, pe insula Roanoke)

Anarhismul e o noţiune foarte veche, pe care aş numi-o, de fapt, sensibilitate anarhistă şi cred că statul e o apariţie destul de recentă în evoluţia societăţii umane. Anarhismul a fost, în esenţă, o invenţie a filozofilor europeni, care auzeau poveşti de la primii aşa-zişi proto-antropologi, despre modul cum trăiseră populaţiile native, în majoritate în Africa şi în cele două Americi, oameni care au trăit fără o diviziune integrală a muncii, fără nici un fel de înregimentare, cu care europenii, înşişi, erau obişnuiţi. Şi aceste poveşti au condus la ideea că poate că oamenii, în starea lor "naturală",

sunt cooperanţi, inteligenţi, creatori ş.a.m.d.

Nativii americani erau extrem de democraţi în modul lor de trai.

Nici o societate nu-i perfectă, dar, când faci comparaţii, observi asta. Comunităţile lor erau mici, dar, uneori aveau peste 30 la 40.000 de oameni, adunaţi într-o mare confederaţie, care funcţiona pe baza respectului reciproc.

Societăţile erau extrem de cooperante, dar erau, de asemenea, extrem de individualiste.

Individul era onorat, dar valorile erau cooperante, fiindcă trebuia să te poţi înţelege.

Toţi oamenii erau incluşi în orice decizie care-i afecta. Avem atâta democraţie în SUA, câtă există acum, din cauza contactului cu indienii americani. Aveau o societate extrem de participativă şi care a evoluat către o descentralizare foarte accentuată.

Deci, dacă existau mulţi oameni, ei ar fi fost organizaţi într-o federaţie, apoi reprezentanţii triburilor din federaţie s-ar fi întrunit, dar ei n-ar fi decis pentru toată lumea, ci ar fi trebuit să aibă consimţământul tribului.

Deci, dacă nu exista, deja, consensul, ei ar fi trebuit să revină acasă şi să-l dezbată. Deci, în măsura în care exista reprezentare, aceşti reprezentanţi chiar îşi reprezentau triburile.

Consensul... un concept minunat şi pe care, de fapt, toate popoarele indigene, repet, îl folosesc, aşa se guvernează ele.

Nu poţi experimenta libertatea individuală, reală, decât numai prin consens.

Consensul... este posibil, chiar şi în Statele Unite ale Americii.

Quakerii o fac, ei trăiesc în baza lui şi poţi aminti cele şase naţiuni, din ţinutul Onondaga, New York

sau Ahkwesáhsne (Mohawk).

Chiar şi acum tot îşi administrează guvernele lor străvechi prin consens, deci nici o minoritate nu suferă vreodată.

Deci unul dintre cele mai incredibile lucruri însufleţitoare, dacă ţinem cont de acţiunile sale, a fost consiliul reprezentanţilor, un proces democratic - proces e un mare cuvânt pentru anarhişti.

Este vorba numai despre reinventarea democraţiei şi, dacă stai într-o încăpere şi vezi aceşti 3.000 de oameni, luând o decizie colectivă, prin consens, fără nici o structură de conducere, pur şi simplu îţi schimbă impresia despre ce sunt capabile fiinţele umane să facă.

Deci asta înseamnă că toate vechile documente, despre o persoană care o conduce pe alta, o persoană care guvernează o altă persoană sau un alt grup, nu se mai justifică acum.

Nu te mai poţi întoarce la:

• "ei bine, aşa se proceda, pe atunci" sau "aceşti oameni sunt potriviţi, prin natura lor, să guverneze" sau "Dumnezeu a lăsat asta."

Pentru astfel de argumente nu există decât o singură justificare şi anume că cel guvernat este de acord, consimte, acceptă contractul de a fi guvernat.

Libertate nu este numai un cuvânt mare, este dimineaţa şi pâinea şi soarele care răsare.

Pentru libertate am ajuns să le facem pe toate, a fost o lungă călătorie, anterioară alteia şi mai mare.

Da, există tristeţe în a fi om, dar este şi o mândrie şi din suferinţă şi înfometare şi din rău şi din bine

un lucru nou a apărut: un om liber.

• "Guvernul civil, atât timp cât este instituit pentru protejarea proprietăţii, este instituit, în realitate, pentru apărarea bogaţilor împotriva săracilor sau a celor care au ceva în proprietate împotriva celor care nu au nimic."

George Washington a fost stăpân de sclavi, James Madison a fost stăpân de sclavi, Thomas Jefferson a fost stăpân de sclavi.

Cu siguranţă că Jefferson a fost cel mai democratic dintre ei. El nu s-a aflat la Convenţia de la Philadelphia, fiindcă era ambasador în Franţa. Primul lucru pe care l-au făcut, când au ajuns la Philadelphia, în 1787, a fost să închidă uşa, deci asta a fost, ai putea spune, o lovitură de stat elitistă, numai că nu exista un guvern central împotriva căruia să lansezi lovitura.

Ei s-au adunat, de fapt, pentru a înfiinţa unul şi pentru a institui, treptat, o guvernare mult mai puternică, mult mai capabilă să apere interesele proprietarilor, care se aflau sub ameninţarea cumplită a poporului.

Fondatorii avea ideea, foarte clară, că pentru ca puterea politică să fie democratică şi să fie echitabilă

şi puterea economică trebuia să fie democratică şi echitabilă, nu-i aşa ?

Şi ăsta era ultimul lucru pe care-l doreau.

Deci ei au văzut, cu claritate, că în spatele democraţiei politice, se afla democraţia economică, în spatele echităţii politice se afla echitatea economică. Şi ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca s-o blocheze, din moment ce proprietatea era sacră, în sensul că anarhia şi legea agrară erau inacceptabile, fiindcă asta ar fi destabilizat tot era bun şi stabil.

Au reprimat-o ! Chiar au făcut asta !

Dacă acel consimţământ urmează să fie important, trebuie să fii capabil să nu consimţi.

Şi asta este o problemă delicată.

Cum poţi indica faptul că nu eşti de acord ?

Fiindcă, dacă nu votezi, vei fi guvernat oricum.

• "Statul şi capitalismul s-au dezvoltat umăr la umăr, sprijinindu-se şi consolidându-se reciproc."

A existat o mişcare anarhistă foarte puternică în SUA, care-şi are originile la mijlocul secolului al XIX-lea, când muncitorii din filaturi condamnau, cu amărăciune, capitalismul industrial, ca pe un sistem de înrobire, care le-a anulat drepturile şi cultura şi încerca să-i transforme în uneltele unei puteri externe.

Ei argumentau că muncitorii trebuiau să posede filaturile.

"Wobblies" a fost cel mai impresionat exemplu de mişcare sindicală, din istoria clasei muncitoare americane. "Wobblies" era porecla unei organizaţii numite: "Industrial Workers of the World", I.W.W,

care a înflorit în primul deceniu şi jumătate al sec. al XX-lea.

"American Federation of Labor", care era principala uniune sindicală a vremii, refuza să organizeze afro-americanii, imigranţii şi femeile, care munceau, deci asta însemna excluderea marii majorităţi a clasei muncitoare, din mişcare sindicală.

Şi uite că apar "Wobblies", iar ei au stabilit, încă de la început, în special faptul că organizează imigranţi, femei, afro-americani, alături de muncitorii albi, în ceea ce numeau ei un mare sindicat.

Ei au condus unele dintre cele mai de succes greve.

Una dintre greve a fost prima grevă "stând aşezat" a vremii.

Femeile muncitoare aveau funcţii de conducere, ceea ce era absolut nemaiauzit, pe atunci.

Filozofia lor era o filozofie revoluţionară, cunoscută sub numele de anarho-sindicalism. Un sistem federal, descentralizat, al liberei asocieri, ce incorporează atât instituţii economice cât şi sociale, ar fi ceea ce eu denumesc anarho-sindicalism şi mie mi se pare forma adecvată de organizare socială, pentru o societate avansată tehnologic, în care fiinţele umane nu sunt obligate să devină simple unelte sau rotiţe ale unei maşinării...

Economia participativă denumeşte diverse căi de a organiza economia.

Este o abordare diferită, pentru a realiza producţia, consumul şi alocarea, funcţiile economice.

Diferită de ce anume ? Diferită de capitalism şi diferită de ceea ce a fost luat drept socialism, dar pe care eu încerc să-l descriu ca centralism, cu această clasă, de ingineri şi directori şi doctori şi avocaţi, aflată la vârf.

Deci economia participativă, sau "par-econ", este o alternativă la toate acelea, este un alt fel de economie.

Într-o economie participativă, o economie bună, în schimbul organizării vieţii economice pentru a menţine la vârf un mic grup de oameni şi pentru a-i îmbogăţi mai presus de orice limită a bunului simţ şi pentru a folosi aparatul productiv chiar atunci când implică să faci ceva ce este o completă pierdere de vreme, fabricând rachete ce nu vor fi folosite vreodată ş.a.m.d...

În locul acestora am produce şi distribui ceva, în scopul împlinirii şi dezvoltării umane.

Nu ai nevoie de reclamă, ci ai nevoie de o informare corectă, în loc ca lumea să concureze prin reclamă, care n-are nimic de-a face cu comunicarea, de fapt, a beneficiilor şi costurilor de producţie.

Nu ai nevoie de toate această producţie militară, fireşte că nu.

Nu ai nevoie şi nici nu doreşti să generezi tot felul de activităţi şi produse, care nu aduc bunăstare oamenilor.

În războiul civil spaniol, anarhiştii au iniţiat cel mai mare experiment de până acum, prin organizarea societăţii în baza principiilor anarhiste.

Anarhiştii din sud şi din Catalonia au început să se organizeze singuri. Existau 3 milioane de oameni în Andaluzia şi în estul ţării care au organizat comune agricole şi chiar au solicitat desfiinţarea banilor

şi liberalizarea iubirii, între femei şi bărbaţi egali. 3 milioane de oameni s-au implicat în asta, n-a fost numai o mişcare rurală, deoarece Catalonia era cea mai avansată zonă industrială a Spaniei, pe atunci.

20% din industrie era acolo, în fabricile puse sub autocontrolul muncitorilor şi chiar şi cei mai ostili istorici au acceptat faptul că au mărit producţia.

Deci se putea observa, atât în zonele agricole cât şi în cele industriale ale Spaniei, cum avea loc un enorm experiment anarhist, de succes.

În această nouă revoluţie, care este pe cale să fie iniţiată, majoritatea economiei Cataloniei este condusă, acum, de muncitorii înşişi.

În Barcelona, teatrele şi cinematografele, fabricile, magazinele universale şi chiar şi firmele de transport sunt conduse de proprii lor angajaţi.

Trocul şi nu cumpărarea a hrănit Barcelona, în primele săptămâni ale războiului civil.

În unele locuri, banii înşişi, consideraţi de anarhişti ca fiind malefici, în esenţă, au fost eliminaţi.

În marile sale bucătării, mâncarea este gătită pentru oricine vine la hotel, pentru a-şi astâmpăra foamea.

Aceste săli mari care găzduiau, cândva, femei frivole, magnaţi şi căpetenii ale industriei, aristocraţi leneşi şi aventurieri internaţionali, de toate genurile, sunt acum pline de bărbaţi şi femei umile, ce trăiesc în ritmul noii societăţi, ce a fost creată.

Şi cum au răspuns democraţiile liberale ?

Ei bine, exact aşa cum te-ai fi aşteptat de la ele: au dispreţuit democraţia, din motive foarte întemeiate: stăpânii nu doresc ca intruşii ignoranţi şi nepoftiţii să-şi conducă propriile afaceri, fiindcă ar face-o în propriul interes, iar ei şi-ar pierde ierarhia şi dominaţia şi controlul centralizat şi toate "valorile" pe care stăpânii le doresc, fireşte.

Deci, democraţiile liberale, în esenţă, şi-au unit forţele cu fasciştii şi comuniştii, pentru a distruge revoluţia.

După ce au distrus revoluţia socială şi anarhistă, apoi au început să se lupte între ei, dar prima sarcină, în primă instanţă, a fost să se asigure că revoluţia populară fusese zdrobită.

Şi, desigur, comuniştii au fost, de fapt, la conducere... şi fasciştii, desigur, au avut propriul lor interes.

SUA era oarecum pe tuşă, la acea vreme, nu era cea mai mare putere a lumii, ci Anglia şi Franţa erau, în mare parte.

Dar Roosevelt a jucat, de asemenea, un rol, aşa că s-a instituit un embargou, care a împiedicat furnizarea de arme pentru republică. Cu toate acestea, Roosevelt a tolerat încălcarea ilegală a embargoului, pentru a putea furniza petrol fasciştilor. Departamentul de Stat a pretins că nu ştia, deşi ştia, desigur.

A existat un proces, la care se referea presa de stânga, de care guvernul spunea că n-a auzit niciodată,

iar mass media s-a înţeles, desigur, cu guvernul. Peste ani, au ieşit la iveală documente şi Departamentul de Stat a admis că a ştiut tot timpul, deci, da, Roosevelt i-a sprijinit, de fapt, pe fascişti, dar, în principal, a distrus revoluţia anarhistă, care era o adevărată ameninţare.

Ei bine, secolul al XX-lea a fost, poate, cel mai violent secol din istoria umană, care, aproape în întregime, a constat din războaie mondiale sau pregătirea pentru ele.

Şi, în timpul acelei perioade, cu siguranţă, anarhismul nu părea a fi prea realist.

Un lucru la care anarhiştii nu vor fi buni, niciodată, este de a construi maşini mecanizate gigantice, pentru ucis - armate.

Și ușor, ajungem la sfârșitul anilor '80, începutul anilor '90. În 1991, Zidul Berlinului cade, acele regimuri se destramă, avem această mişcare masivă, internaţionalistă, care este anarhistă, în opinii, ba chiar ideile sale provin din anarhism.

Majoritatea oamenilor nu sunt, ei înşişi, anarhişti, la fel ca în anii '90.

Nu se pune numai problema dezvăluirii structurilor de putere, ci dezvăluirea structurilor de putere într-un mod care întrupează, el însuşi, o alternativă. Deci nu numai arăţi cât de nedemocrate sunt structurile care conduc lumea, ci o faci într-un mod care asigură un model, al modului în care ar putea arăta, real, democraţia.

Principiul de bază, care provine din acea mare gamă a tendinţelor anarhiste, este unul foarte simplu: autoritatea nu se justifică prin ea însăşi.

Dacă există o structură autoritară, ierarhică, o structură de dominare, ea nu are nici o justificare inerentă. Poate că poate fi justificată, dar povara adevărului apasă asupra ei: cei care deţin autoritatea trebuie s-o justifice.

Dacă o pot face, e bine !

Dacă n-o pot face, ceea ce se întâmplă aproape întotdeauna, ar trebui să fie desfiinţată şi pe măsură ce acest proces, această tendinţă a istoriei, se dezvoltă, ar trebui să conducă la o societate mult mai liberă, mai participativă, mai dreaptă.